Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

Iată o problemă ceva mai spinoasă: cum este corect să formulăm?… culoarea roșu sau culoarea roșie?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, mai întâi să analizăm puțin: din punct de vedere sintactic, în ambele situații avem de-a face cu un atribut. Diferența se face la nivel morfologic pentru că roșu este un substantiv, iar roșie este evident un adjectiv.

Recomandarea mea (care nu se bazează pe nicio sursă oficială) este să folosim forma substantivală acolo unde este posibil. Depistăm acest lucru prin eliminarea substantivului culoare. Dacă propoziția își păstrează sensul, putem utiliza substantivul roșu.  Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

Exemple:
Culoarea roșu mărește pofta de mâncare / Roșu mărește pofta de mâncare.
Să nu treci pe culoarea roșu a semaforului / Să nu treci pe roșu a semaforului.

Cel de-al doilea exemplu sună ușor aberant pentru că am lăsat orfan substantivul în genitiv a semaforului când i-am eliminat substantivul pe care îl determina (culoarea), dar porțiunea care ne interesează (“să nu treci pe roșu”) și-a păstrat sensul. Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

Ba mai mult: dacă foloseam forma “culoarea roșie a semaforului”, chiar dacă era evident la ce mă refer, ar fi însemnat mai mult că semaforul este vopsit în roșu decât că are un indicator de acestă culoare. Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ?

De cealaltă parte avem situații în care putem folosi doar forma adjectivală și decidem acest aspect tot eliminând substantivul culoare.

Exemple:
Stâlpul din fața casei are culoarea roșie / Stâlpul din fața casei are roșu (roșie).
Și-a cumpărat o bluză frumoasă de culoare roșie / Și-a cumpărat o bluză frumoasă de roșu (roșie).

După cum putem observa, lipsa substantivului culoare rezultă în formulări hilare. Astfel singura posibilitate este să folosim varianta adjectivală.

 

Culoarea roșu sau roșie – Cum se scrie corect ? Lasa un comentariu.

Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

 

Din nefericire am văzut ambele variante scrise și nu doar la piață, ci și prin marile lanțuri de magazine.

Să începem cu singularul: varianta corectă este ridiche(nu ridichie cum folosesc unii). Ceea ce înseamnă că pluralul va deveni Ridichi (nu Ridichii). Ba mai mult: dacă articulăm varianta de plural, obținem ridichile (nu Ridichiile).

Singurele situații în care folosim doi (de) i sunt cazurile genitiv / dativ la singular (ex: frunzele Ridichii).

ridíche (ridíchi), s. f. – Plantă (Raphanus sativus). – Var. rădiche. Lat. radῑcŭla „radiculă” (Pușcariu 1425; Tiktin), cf. it. radicchio › ngr. ῥαδίϰι „un tip de buruiană” › tc. radikia, alb. radhikje „cicoare”. Der. din ngr. (Candrea) sau din sl. rŭdŭky „lăptucă” (Miklosich, Lexicon, 808), este mai puțin probabilă. – Der. ridichioară, s. f. (cerențel, Geum urbanum).

RIDÍCHE ~i f. 1) Plantă erbacee legumi-colă, cu frunze mari, crestate, cu flori albe sau violete, cultivată pentru rădăcina ei comestibilă. 2) Rădăcina acestei plante. ◊ ~ de lună ridiche cu rădăcina rotundă sau alungită, cu coajă roșie sau albă, recoltată primăvara timpuriu. ~ neagră (~ -de-toam-nă sau ~ -de-iarnă) ridiche cu rădăcina rotundă, având coaja groasă, de culoare neagră, recoltată toamna târziu. ~-sălbatică plantă erbacee necultivată, cu rădăcina lungă și subțire, cu tulpina păroasă, cu frunze al-terne, ovale și cu flori divers colorate. [G.-D. Ridichii] /<lat. radicula.

 

substantiv feminin (F122)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ridiche ridichea
plural ridichi ridichile
genitiv-dativ singular ridichi ridichii
plural ridichi ridichilor
vocativ singular
plural

 

O discuţie referitoare la exemplele pe care se sprijină exerciţiile de gramatică din manualele pentru clasele primare şi o simplă căutare pe internet, legată de enunţuri cu substantivul din titlu, m-au determinat să aleg tema acestui articol: Cum este corect – ridichie sau ridiche?

Am găsit, pe diverse site-uri, structuri lingvistice de felul: “Ridichie neagră (sirop)” (csid.ro), “Salată de ridichie neagră şi sfeclă roşie” (retete-gustoase.ro), “Ridichiile roşii, nelipsite din alimentaţie (doctor.info.ro) etc. Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

Potrivit DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române) şi DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române), singura formă corectă a acestui substantiv este ridiche(la nominativ, singular, nearticulat), ridichea (singular, articulat), ridichi (cu un -i la final, plural, nearticulat), ridichile (cu un -i înainte de articolul hotărât –le, nu ridichiile, plural, articulat), ridichii (genitiv-dativ, singular, articulat, de exemplu: rădăcinile ridichii). Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

Evident, aceeaşi formă se va utiliza şi în expresii precum: a freca ridichea cuiva (cu sensul: a critica, a certa, a sâcâi pe cineva). Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

Mai există, în limba română, un substantiv derivat de la ridiche, cu sufixul -ioară – ridichioară(plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze ovale, inegal crestate, și cu flori galbene) –formă în care ortografierea cu -i este explicabilă prin faptul că -i aparţine sufixului, care se adaugă la rădăcina cuvântului de bază. Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

Aşadar, se va scrie şi se va pronunţa corect, de exemplu: Ridichea este un aliment sănătos/O salată de ridiche neagră este indicată oricând/Am cumpărat ridichi pentru salată/ Ridichile nu îmi lipsesc din cămară etc.  Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ?

 

Ridichi sau Ridichii – Cum se scrie corect ? Lasa un comentariu.

Contor / Contoar / Contuar – care este forma corectă?

Contor / Contoar / Contuar – care este forma corectă?

contor curentContor/Contoar/Contuar -Știți chestia aia de pe perete care măsoară curentul electric? Dacă locuiți prin blocurile vechi, s-ar putea să aibă un disc ce insistă să se învârtă deși puteți jura că ați oprit toți consumatorii din casă.Acela este un contor, iar scopul lui în lume este să contorizeze (de unde i se trage și numele).

Există un paronim al acestui substantiv – mai exact contoar – pe care unii îl folosesc cu înțelesul de mai sus. De fapt contoar se referă la un birou de comerț (de obicei al unui bancher) sau la o masă pe care se numără banii.

Mai departe avem adunătura de litere de formează contuar. Mai țineți minte când erați mici și auzeați un cuvânt pe care încercați să-l reproduceți, dar nu ieșea chiar corect? Cam așa îmi imaginez că a apărut acest contuar (un cuvânt care nu există în limba română).

Din nou despre Majoritatea are sau Majoritatea au

Majoritatea are sau Majoritatea au

Se pare că ”majoritatea băieților este blondă”, ”reclama asta o întrece pe majoritatea””Somitățile din România sunt speciale. Marea lor majoritate este somitate doar în România.” și Ion Coteanu nu-s de ajuns, așa că plusez cu ”Gramatica limbii române”, vol. II ”Enunțul”, Editura Academiei Române, 2009, p. 355. Poate, poate aflam cum se scrie corect majoritatea are sau majoritatea au

”(b) Acordul după înțeles și prin atracție (O mulțime de oameni au fost strânși în curte.)
[…] acordul predicatului se face cu substantivul oameni, interpretat drept centru de grup, în timp ce colectivul anterior [o mulțime de] este doar cuantificator. Centrul de grup poate fi șters și atunci numele colectiv îl înlocuiește și își procură referința anaforic sau cataforic [adică înțelegi la ce se referă din ce s-a zis înainte sau din ce se zice după]: (Dintre elevi) o mulțime mi-au răspuns., O mulțime (de elevi) mi-au răspuns. Echivalentul semantic al acestui tip de substantive colective este cuvântul mulți (multe), cu valoare pronominală [adică O mulțime mi-au răspuns. = Mulți / Multe mi-au răspuns.]:

O serie de texte noi au fost introduse în programele școlare.

Atunci când substantivul colectiv se află în poziția unui complement direct sau indirect, prin fenomenul dublării clitice se reia adjunctul, ceea ce subliniază statutul special al acestuia în cadrul construcției, nu numai în ceea ce privește acordul dintre subiect și predicat: Pe o mulțime de studenți i-am revăzut mai târziu., *Pe o mulțime de studenți am revăzut-o mai târziu., Majorității elevilor li s-au respins contestațiile., *Majorității elevilor i s-au respins contestațiile.

Dominați de hipercorectitudine, vorbitorii de limbă literară optează de multe ori pentru un acord strict gramatical […].”

Dacă ce explic eu în cuvinte simple nu e de ajuns, iaca cuvinte complicate, na. (Steluța din față arată forma incorectă.)

Pana la urma am inteles care este varianta corect, majoritatea are sau majoritatea au ?

Spuneţi sau Spune-ţi – Cum se scrie corect ?

Spuneţi sau Spune-ţi – Cum se scrie corect ?

O greşeală frecventa în scris, constând în ortografierea cu sau fără cratimă a unor termeni ca cei din titlul articolului, este generată de confuzia între terminaţia specifică persoanei a doua plural, a verbelor, la modul indicativ, timpul prezent, sau la imperativ, şi ţi, pronume personal, forma neaccentuata, aflat, în diverse construcţii, în apropierea verbului.

Mai exact, dacă este vorba de verbe la persoana a doua, plural, indicativ prezent, se va scrie corect, întotdeauna, fără cratimă : voi scrieţi, cântaţi, mâncaţi, plecaţi, duceţi, faceţi, povestiţi, coborâţi etc. sau la imperativ : Scrieţi !, Cântaţi !, Plecaţi ! etc.

În schimb, cuvinte ca cele enumerate anterior se scriu cu cratimă dacă sunt structuri formate din verb la modul imperativ, persoana a doua singular (tu), urmat de pronumele, forma neaccentuata – ţi, în cazul dativ (aşa-numitul dativ posesiv), exprimând posesia sau acţiuni referitoare la sine: Tu scrie-ţi tema (cu sensul tema ta) şi apoi mai vorbim!/Spune-ţi (spune ţie) că vei reuşi şi aşa se va întâmpla!/ Mănâncă-ţi porţia (porţia ta) şi apoi poţi să pleci! etc.

Atenţie ! Un mijloc sigur de control este următorul : pronumele –ti nu urmează niciodată după un verb la persoana a doua plural. Deci, dacă subiectul este voiţi final face parte din formă verbului, ca marcă a persoanei a doua plural şi se scrie fără cratimă.

În structurile din titlul articolului, se poate observa că mai intervine un pronume personal, forma neaccentuata – mi (în mod similar, ar fi putut fi : le, i, ne) şi, ţinând seama de mijlocul de control enunţat, corect se va scrie : spuneţi-mi (voi spuneţi mie/mi), scrieţi-mi, cântaţi-mi etc. sau spuneţi-le (voi spuneţi lor/le), spuneţi-i (lui/i)spuneţi-ne(nouă/ne) etc.

Văd insuportabil de des formulări de genul „scrie-ţi voi ce vreţi”, „spune-ţi dacă trebuie să mergem şi noi” etc. Pur şi simplu e incorect! Aşa se conjugă verbele la persoana a doua plural.

Nu zic nu, „spune-ţi” poate fi o formă corectă, dar pentru cu totul altă situaţie. „Spune-ţi”, „scrie-ţi” sunt acţiuni îndreptate către sine – „spune ţie”, „scrie ţie”.

Exemple corecte:

Spuneţi şi voi ce credeţi.

Spune-ţi că nu mai e nimic de făcut şi-ţi elimini singur orice soluţie.

Exemple greşite:

Scrie-ţi regulile până le reţineţi!

Scrieţi testamentul ca să fii sigur.

 

Spuneţi sau Spune-ţi – Cum se scrie corect ? Lasă un comentariu !

Demult sau De mult – Cum se scrie ?

Demult sau De mult – Cum se scrie ?

“Demult” se scrie legat când este un adverb cu sensul de “cândva / odată”: Am fost demult la şcoală.
“De mult” se scrie dezlegat când este format dintr-o prepoziţie şi adverbul / adjectivul “mult”: N-am mai fost de mult (timp) la şcoală.

După cum se observă, diferenţa este foarte mică aşa că scrierea necesită multă atenţie.

Când se expresia se scrie dezlegat, adjectivul “mult” se acorda cu substantivul care îl urmează: N-am mai fost de multe zile la şcoală.

Demult – cu mult timp înainte, cândva, odinioară.

De mult – dintr-o vreme îndepărtată, de altădată; din vechime.

Exemple corecte:

Mai demult, lupta se purta cu pietre.

De mult n-am mai jucat o canastă.

 

Exemple greşite:

De mult s-au petrecut aceste fapte .

Demult timp nu-l mai văzusem.

 

Propozitii corecte cu demult :

  • Nu te-am mai văzut demult.
  • Demult nu s-a mai făcut o adunare atât de mare.
  • Totuși, povestea de o vreme de demult.
  • Demult am vorbit cu tine despre problema asta.

 

Propozitii corecte cu de mult :

  • Vorbim de mult timp aici.
  • Cât de mult poți să stai fără să faci nimic.
  • Nota de la bac contează cam atât de mult.
  • Nu se poate să se scrie atât de mult la un curs oral.

Niciodată sau nici o dată ? Învață să scrii corect !

Niciodată sau nici o dată ? Învață să scrii corect !

La întrebarea „Cum se  scrie corect, niciodată / nici o dată / nicio dată sau nicio dată ?”, răspunsul este următorul :

Cand zici niciodata te referi la nicicând ( nu a venit niciodata la mine.).
Cand zici nici o data te referi la:  ”în nici o data nu a venit la mine”, ”în nici un fel de data” – data insemnand zi, ora etc).
Odata se foloseste : ”odata am plecat impreuna la teatru.”
O data : ”am plecat in excursie intr-o data din luna mai.” – data insemnand zi.

Când se scrie niciodată legat și când dezlegat :

Niciodata – nicicând;
Nici o dată – referire la o dată calendaristică;
O dată – timp precis (calendaristic).
Odată – cândva, odinioară;
Toate sunt corecte.

NICIODÁTĂ adv. (Negație temporală absolută; în propoziții negative) În nici un moment, în nici o împrejurare, nicicând.  În nici un moment, în nici o împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, niciodinioară. ◊ Ca niciodată = așa cum nu s-a mai întâmplat vreodată. [Pr.nici-o-] – Nici + odată.

Niciodată sau nici o dată ? Învață să scrii corect !

M-am sau mam ? – Cum se scrie corect?

1. M- + perfectul compus:

M-AM
Se scrie întotdeauna m-am, cu cratimă. Poate fi completat cu eu … pe mine:
(Eu) m-am pregătit (pe mine).

M-AI / MAI
Se scrie m-ai când poate fi completat cu tu … pe mine:
(Tu) m-ai înnebunit (pe mine) de cap.
În rest, se scrie mai. Adică atunci când se referă la luna mai şi în structuri de genul mai vreau / nu mai vreau.

M-A
Se scrie întotdeauna m-a, cu cratimă. Poate fi completat cu el/ea … pe mine:
(El/ea) m-a dus (pe mine) la teatru.

M-AŢI
Se scrie întotdeauna m-aţi, cu cratimă. Poate fi completat cu voi … pe mine:
(Voi) m-aţi luat (pe mine) cu maşina.

M-AU
Se scrie întotdeauna m-au, cu cratimă. Poate fi completat cu ei/ele … pe mine:
(Ei/ele) m-au chemat (pe mine).

2. M- + condiţionalul (prezent/perfect)

M-AŞ
Se scrie întotdeauna m-aş, cu cratimă. Poate fi completat cu eu … pe mine:
(Eu) m-aş pregăti (pe mine) de plecare.
(Eu) m-aş fi pregătit (pe mine) de plecare.
M-aşi nu există.

M-AI / MAI
Se scrie m-ai când poate fi completat cu tu … pe mine:
(Tu) m-ai lua (pe mine) în excursie.
(Tu) m-ai fi luat (pe mine) în excursie.
În rest, se scrie mai. Adică atunci când se referă la luna mai şi în structuri de genul mai vreau / nu mai vreau.

M-AR
Se scrie întotdeauna m-ar, cu cratimă. Poate fi completat cu el/ea/ei/ele … pe mine:
(El/ea/ei/ele) m-ar aştepta (pe mine) la gară dacă ar avea timp.
(El/ea/ei/ele) m-ar fi aşteptat (pe mine) la gară dacă ar fi avut timp.

M-AŢI
Se scrie întotdeauna m-aţi, cu cratimă. Poate fi completat cu voi … pe mine:
(Voi) m-aţi duce (pe mine) cu maşina.
(Voi) m-aţi fi dus (pe mine) cu maşina.

3. M- + prezumtivul

M-OI / MOI
Se scrie m-oi când poate fi completat cu eu … pe mine sau tu … pe mine:
(Eu) m-oi pregăti (pe mine) dacă oi avea timp.
(Tu) m-oi lua (pe mine)…

Se scrie moi când e pluralul de la moalebiscuiţi moi.

M-O
Se scrie întotdeauna m-o, cu cratimă. Poate fi completat cu el/ea … pe mine:
(El/ea) m-o aştepta (pe mine) la gară dacă o avea timp.

M-OŢI
Se scrie m-oţi, cu cratimă, atunci când pate fi completat cu voi … pe mine:
(Voi) m-oţi duce (pe mine) în excursie dacă oţi avea timp.
Se scrie moţi, într-un cuvânt, când e pluralul de la moţ, locuitor din Ţara Moţilor.

M-OR / MOR
Se scrie m-or, cu cratimă, când poate fi completat cu ei/ele … pe mine:
(Ei/ele) m-or lua (pe mine) la ei într-o bună zi.
Se scrie mor, într-un cuvânt, când este vorba de verbul a murieu/ei mor.

Îşi sau Î-şi ? Cum se scrie corect ?

Regula zilei: îmi, îţi, îşi

 

 Îşi sau î-şi ? Întotdeauna îmiîţiîşi, în (câte) un cuvânt.
Niciodată cu cratimă, liniuţă, linioară.

Pronumele îşi (specific cazului dativ), ca si pronumele personale îmi, îţi, îl, îi, are, la inceput, ca vocala de sprijin – î– prin urmare, nu exista niciun context care sa justifice scrierea lui cu cratima, singura forma corecta fiind îşi : Işi spune mereu ca trebuie sa rezolve aceasta problema/ Işi zice adesea ca merita mai mult etc. (cui spune/ zice ? – sieşi, îşi, şi).  Regula este valabila si pentru îţi Iţi spune sa vii mai repede/ Iţi zice intruna sa respecti adevarul etc.

Şi, forma neaccentuata, de dativ, a pronumelui reflexiv sieşi, in vorbire, se poate lega de cuvantul de dinainte sau de cuvantul urmator, ca si pronumele personale neaccentuate, in dativ, acest fapt marcandu-se, in scris, prin cratima. Se leaga la stanga verbelor care incep cu a, o (la formele simple) sau in stanga auxiliarului perfectului compus si al conditionlului-optativ : si-aduce, si-a adus, si-ar aduce etc. In celelalte situatii, pronumele şi (aflat inaintea verbului) se poate lega de diferite alte cuvinte care il preceda, tot prin cratima : Nu-şitine promisiunile/ Ce-şi propune duce la bun sfarsit/ Unde-şipune lucrurile, numai el stie etc.

îşi sau î-şi

Pronumele „şi”

Pronumele şi se leaga la dreapta verbului, la modul gerunziu : Numai aducandu-şiaminte de acest lucru, il va putea rezolva etc. Cand insoteste un verb la modul conjunctiv sau infinitiv, pronumele şi este intercalat intre elementele specifice modului respectiv : E vital să-şi aminteasca/ A-şi impune un program riguros este singura solutie/ A-şi respecta cuvantul este o problema de onoare etc.  este o forma corecta, dar se scrie in acest fel (intr-un cuvant, fara i la sfarsit) numai cand este auxiliarul modului conditional-optativ :  respecta aceasta intelegere, daca ar fi convenabila/  aduce materialele la timp, daca putea etc. Confuzia intre aş si a-şi, avand drept consecinta scrierea incorecta, este generata de pronuntia aproape identica a celor doua forme, de aceea este necesara identificarea corecta a valorii morfologice –  – verb auxiliar al conditionalului-optativ (Aş duce repede coletul la posta), iar a-şi – prepozitia specifica infinitivului (forma de dictionar a verbulu) + verb (A-şi reprosa mereu nereusitele nu este o solutie).

Noi scriem întotdeauna îmi, într-un cuvânt, cum ne-a-nvăţat pe noi tovarăşa într-a doua.

Limpede?

PS: La fel şi pentru îţi şi îşi: se scriu întotdeauna într-un cuvânt.

îşi sau î-şi

Originea si evolutia limbii române, Istoria limbii române – Referat

“ Originea si evolutia limbii   române ”

Originea si evolutia limbii române – Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două motive principale, unul ştiinţific, celălalt politic. Din punct de vedere ştiinţific, izvoarele istorice, în special cele scrise, permit numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia şi toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv. Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine : limba română provine din romanizarea  populaţiilor antice din bazinul Dunării de jos . Limba română s-a format înainte de anul 600 d.Hr

O teorie este că limba română a provenit de la limba latină ,la fel ca si cele lalte limbi romanice: spaniola, italiana, franceza, portugheza, catalana, sarda, provensala, dalmata, reto – romana. Limba romana s-a format odata cu poporul român pe teritoriul fostei Dacii, pe parcursul a mai multor secole din limba Latina vulgara (vulgarus = popor )vorbita de romanii cuceritori si limba dacilor bastinasi .

 

A 2 teorie este o ipoteză de-a dreptul spectaculoasă care a fost emisă de un lingvist maramureşean, care afirmă că limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tututor limbilor europene. El îşi bazează afirmaţia parţial, pe analiza unor steme vechi, dar şi pe discursului întâlnirii dintre Pliniu cel Bătrân şi Filimon Maramureşeanul în anul 43 d.Hr., când Filimon ar fi spus: „Eu nu sunt conducător al cimbrilor cum voi ne spuneţi, latinii. Eu sunt conducător al boilor sau al zimbrilor. Ţara noastră se întinde din largul Coastelor Iutlande ale Danemarcei până în Indii”.

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii români contemporani este :  Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%). Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia apărării dacice, care, conform izvoarelor latine, a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase

(au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci). În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Această variantă oficială a teoriei continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni – unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi improbabilităţile din teoria romanizării totale a Daciei.

Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate).

În present limba româna este vorbită de peste 26 de milioane de oameni.În Republica Moldova, limba română serveşte ca limbă materană pentru aproximativ 2,5 milioane de locuitori.Chiar şi dacă au fost atentate de a spune limbii române “Moldoveneşti”,ea nu a fost nici o data recunoscuta pe plan official.Termenul de limbă română este atestat înca din secolul XVI in toate trei voievodatele Moldovei .

Descarcă aici : Originea si evolutia limbii române