Aduceți sau aduce-ți – cum se scrie corect ?


Aduceți sau Aduce-ți ?

Varianta corectă este aduceți și nu aduce-ți . Ne dăm seama de asta din conjugarea verbului la indicativ prezent.Eu aduc
Tu aduci
El (ea) aduce
Noi aducem
Voi aduceți
Ei (ele) aducMai pot exista forme arhaice scrise sub forma aduce-ți, cu sensul de „îți va aduce”, dar ele nu mai există la ora actuală.

Ți, cu liniuţă şi fără

Aduceți sau Aduce-ți ?

Dragilor, lucrurile sunt foarte simple. Mult mai simple decât par.

Când verbului cu pricina i se poate adăuga un voi sau dumneavoastră, ţi n-are cratimă, intră în forma verbului:
voi trimiteţi
voi daţi
voi scrieţi
voi aduceţi
voi spuneţi

Când verbului respectiv i se poate adăuga un ţie sau posesivul al tău (şi un tu, de altfel), atunci -ţi se scrie cu liniuţă:
(tu) trimite-ţi ţie
(tu) trimite-ţi CV-ul (tău)
(tu) dă-ţi ţie
(tu) adu-ţi ţie
(tu) scrie-ţi ţie
(tu) spune-ţi ţie
(tu) adu-ţi copiii (tăi).

Simplu, nu?


Definiție :

Aduceți sau Aduce-ți ?

ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). M-am dus, am căutat în glugă și am adus cavalul. SADOVEANU, N. F. 18. Venise fata de-mpărat Cu alte fete, pe-nserat, S-aducă apă din izvor. COȘBUC, P. I 280. Da de prînz Ce mi-ai adus ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. ◊ (Cu privire la ființe) Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Fig. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri.ODOBESCU, S. III 23. ◊ Expr. Ce vînt te-aduce? se spune celui care vine pe neașteptate. Da ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (La imper.Dă-mi! (În forma regională adăAdă la mine cele trei smicele de măr dulce! CREANGĂ, P. 273. O slugă… a adus acest bilet. – Adă, am zis.NEGRUZZI, S. I 53.


2.

Tranz. A apropia (ceva) de sine sau de o parte a trupului său. De-abia putu aduce puțin mîna spre gură. CREANGĂ, P. 15. ♦ A da (unui lucru) o anumită mișcare sau direcție. Aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 28. Miu Zglobiul Bine-l aducea, Cu sete-l trîntea.TEODORESCU, P. P. 499. ♦ Expr. A o aduce (bine) din condei sau a o aduce bine = a-și potrivi vorbele cu dibăcie, pentru a atinge scopul urmărit. A aduce vorba (de sau despre ceva) = a îndrepta vorbirea asupra unui obiect, a pomeni despre.. Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor. ISPIRESCU, L. 36.


3.

Tranz. A produce, a crea, a da naștere, a pricinui. A aduce beneficii. ◊ Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. Vița ce n-aduce rod se taie. Usturoiul, cînd îl strivești, lacrimi îți aduce. ◊ Expr. Ce-i aduce? = ce-i folosește? ce-i pasă ? ce-l importă ? De-oi petrece-ncă cu mițe și cu pureci și cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? EMINESCU, N. 44.


4.

Tranz. A face să ajungă (într-o anumită stare, într-o anumită situație). Iată în ce stare m-ai adus! NEGRUZZI, S. I 19. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) la realitate = a face (pe cineva) să înțeleagă o anumită situație, să vadă un lucru sub aspectul lui real. Vartolomeu Diaconu încercă să-și aducă fata la realitate, de la distanță, cu tot soiul de schime elocvente, încruntîndu-se și făcîndu-i semn să înceteze. C. PETRESCU, A. 286.A aduce (pe cineva) la sapă de lemn v. sapă. A aduce pe (sau labrazdă (bunăv. b r a z d ă. ◊ (În legătură cu substantive abstracte introduse prin prep. «la», exprimă acțiunea corespunzătoare sensului substantivului) Am adus la îndeplinire ordinul. ◊ M-a trimis… să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.. CREANGĂ, P. 80.


5.

Intranz. (Urmat de determinări introduse prin. prep. «cu») A semăna (cu cineva sau cu ceva). Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn… Nici pe departe n-aducea cu-acela [al copiilor de bogătași]. BENIUC, V. 36. [Părintele Palamon] aduce puțin și cu poetul Costache Conachi. IBRĂILEANU, A. 129. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. CREANGĂ, P. 129. Aducea de departe cu un amic al maiorului. ALECSANDRI, T. I 352.


6.

Refl. (În expr.A-și aduce aminte = a-și aminti, v. aminte. – Forme gramaticale: imper. ádu și (regional) ádă, perf. s. adusei, part. adus.

adúce (a ~) vb.ind. prez. 1 sg. și 3 pl. adúc, 1 pl. adúcem, 2 pl. adúceți, imperf. 3 sg. aduceá, perf. s. 1 sg. aduséi, 1 pl. adúserăm; imper. 2 sg. ádu (și: ád-o), neg. nu adúce, 2 pl. adúceți; ger. aducấnd; part. adús

Aduceți sau Aduce-ți

Aceia, Aceea sau Acea – cum se scrie corect?


Aceia, Aceea sau Acea ?


Regretabil de multe persoane încurcă aceste cuvinte. Poate din cauză că toate sunt pronume demonstrative, dar asta nu este o scuză.

Dificultatea sporită cred că este dată și de faptul că aceași aceea sunt două forme pentru același pronume. Diferențele sunt mici, dar prin faptul că nu le ignorăm putem scrie corect.

Pronumele acea este antepus (adică stă în fața substantivului pe care îl determină) și, din moment ce este însoțit mereu de un substantiv, are rolul de adjectiv pronominal demonstrativ. Ex: Acea carte este a mea.

Pronumele aceea este postpus (adică stă după substantivul pe care îl determină), iar în acest caz are, la rândul lui, rol de adjectiv pronominal demonstrativ. Ex: Cartea aceea este a mea. Dar poate să aibă rol și de pronume demonstrativ atunci când nu însoțește un substantiv. Ex: Aceea este a mea.

Pronumele aceia se deosebește de formele de mai sus prin gen și număr. Dacă acea și aceea au genul feminin și numărul singular, pronumele aceia are genul masculin și numărul plural. La fel ca aceea, poate determina (sau nu) un substantiv. Ex: Munții aceia sunt înalți. Ex: Aceia sunt înalți.

Feminin singular :

Aea fata
Fata aceea
Care fata? Aceea

Maculin plural :

Acei baieti
Baietii aceia
Care baieti? Aceia

 


Sau, mai pe înțelesul tuturor :

În principiu, scriem cum pronunțăm, dar există excepții. Astfel, pronumele (sau adjectivul pronominal) demonstrativ feminin de depărtare și identitate aceea și aceeași se pronunță la fel ca formele de masculin aceia și aceiași, însă, evident, nu se scriu la fel.

Nu scriem rochia aceia, ci rochia aceea. Uneori, din exces de zel, întâlnim un „e” în plus – „aceeea”. Strecor aici observația că formula concluzivă „de aceea” nu se scrie „deaceea” sau „de aceeea”.

Nu scriem aceiași regulă, ci aceeași regulă. Aici, voi strecura observația că nu trebuie să „uităm” să scriem „i-ul” de la sfârșit. Se întâlnește uneori eroarea aceasta – „aceeaș regulă”, probabil tot din cauza pronunției, să-i spunem, „înșelătoare”.

O problemă în plus apare la genitiv-dativ. Aceste demonstrative la feminin se scriu corect cu „–ia”, respectiv „–iași”, în silaba finală – aceleia, aceleiași.

Astfel, vom scrie aceeași fată/aceleiași fete și fata aceea/fetei aceleia.


Aceia, Aceea sau Acea – cum se scrie corect?

Cum este corect – aș / aşi sau a-şi (da, spune, oferi etc.)?


Aș, Ași sau A-și ?


 

Nu numai elevii, dar şi persoane adulte, în diverse contexte de comunicare scrisă, inclusiv pe internet, întâmpină dificultăţi când este vorba de ortografierea structurilor menţionate în titlul articolului – aşi/a-şi/aş (da, spune, oferi etc.).
Trebuie precizat de la început că aşi (scris într-un singur cuvânt) alăturat unui verb – aşi da, aşi spune, aşi oferi, aşi cumpăra, aşi dori s.a.m.d. – nu are sens. În limba română, aşieste doar pluralul substantivului as, cu sensurile: 1. Carte de joc marcată cu un singur punct sau semn şi care, de obicei, este considerată ca având cea mai mare valoare fată de cărţile de aceeaşi culoare; birlic. 2. Fig. Persoană care se distinge în mod cu totul deosebit într-un domeniu oarecare prin pricepere sau îndemânare; 3. Monedă romană de aramă sau de bronz, folosită ca unitate monetară. – Din fr. as, it. asso (DEX).


Aș :


 – (fără –i) este verbul auxiliar al modului conditional-optativ, forma de persoana I, singular şi aceasta este singura ortografiere corectă, în acest caz (al conditionalului). Se va spune corect, de exemplu: Eu aş da oricât pentru îndeplinirea acestei dorinţe/Aş spune adevărul/Aş oferi flori colegelor/Aş cumpăra câteva cadouri/Aş pleca/Aş rămâne etc.
Atenţie! Când auxiliarul condiţionalului optativ este precedat de un pronume personal, forma neaccentuata, între cele două părţi de vorbire se foloseşte cratima: Eu ţi-aş spune adevărul/Eu le-aş da informaţiile necesare/Eu v-aş conduce la aeroport/Eu i-aş însoţi până în oraş etc.

Structura a-şi este, de asemenea, corectă, dar numai atunci când este vorba de un verb la modul infinitiv, construit cu pronumele reflexiv, forma neaccentuata – şi (de la siesi, îşi): A-şi cheltui acum toate economiile ar fi un gest necugetat/A-şi da arama pe fata sta în obiceiul lui/A-şi îngădui o abatere de la regulă nu este de netolerat etc.

Aș, Ași sau A-și ?

Frecvent sau Fregvent – cum este corect ?


Frecvent sau Fregvent ?

Varianta corectă este : frecvent

In cazul cuvântului din titlul articolului, singura formă corectă  este  frecvent. Aparitia unor variante incorecte – fregvent ( cu g)– se explica prin influenta, in pronuntie, a consoanei sonore v, aflata in vecinatate, in timp ce ceste o consoana surda ( o consoana sonora se pronunta prin vibratia coardelor vocale – b, d g, v, z, j, l, r, m, n, in timp ce consoanele surde se pronunta cu coardele vocale relaxate – p, t, c, f, s, h etc.).

In limba romana, cuvantul frecvent provine din latinescul frequens.

FRECVÉNT, -Ă, frecvenți, -te, adj. Care se întâmplă des2, la intervale de timp scurte; des2; obișnuit. – Din lat. frequens, -ntis. Care se întîmplă des. – Var. frecuent. Lat. frecuentem (sec. XIX), cu pronunțarea germ. (var., cu pronunțarea it.). – Der. frecventa (var. frecuenta), vb. (a merge des într-un loc); frecvență (var. frecuență), s. f. (repetarea deasă a unei acțiuni).

Abțin sau Apțin – Cum se scrie corect ? ”abțin” sau ”apțin”

Abțin sau Apțin ?

abţin, copii, da? Mă abţin, te abţii, se abţine, ne abţinem, vă abţineţi, se abţin. De la a se abţine. Cu b. Întotdeauna cu b, indiferent de mod, timp, persoană.

Cuvântul corect este „abține – a se abține” și are înțelesul de „a se stăpâni”, de „a nu se exprima”, „ a se opri”, „a se înfrâna” etc. Scrierea corectă a acestui cuvânt este cu litera „b” și nu cu „p”, deoarece cuvântul provine din latinescu „abstinere”.


 ABȚÍNE, abțin, vb. III. Refl. A se stăpâni, a se reține, a se înfrâna (de la…). ♦ A nu se pronunța, a nu-și exprima părerea sau votul; a se ține departe de o activitate. – Din fr. (s’)abstenir (după ține).  (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de la») A-și impune o restricție, a se stăpîni, a se reține (de la o acțiune). Se abține de la fumat. ♦ A se ține la o parte față de o activitate; (în special) a nu-și exprima părerea sau votul, a nu se pronunța, a nu lua atitudine față de o propunere sau de un candidat, a nu participa la o alegere. – Prez. ind. și: (nerecomandabil) abțíu. – Variantă: abțineá vb. II.

 

 

 

 

 

 

 

Abia sau Abea ? De abia sau de abea ? Cum se scrie corect?

Cum se scrie corect?  ”Abia”  sau  ”Abea” ?

Abia sau abea ? Răspuns: Corect gramatical se scrie „abia„!!!

Abea nu poate fi corect decat scris in doua cuvinte (verb): A bea!!!

 

Felul în care vorbim este determinat de factori regionali, iar acesta este doar unul dintre motivele pentru care pronunţia poate fi înşelătoare. Dar, indiferent cum pronunţăm, este important de reţinut că dintre abea şi abia varianta corectă este:

ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte puţin, aproape deloc. 3. (Temporal) De foarte puţină vreme; de îndată ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel puţin; măcar, barem. – Lat. ad vix.


 

abiá adv. 1 (modal) Cu greutate; anevoie. Abia merge. ♦ Cu nerăbdare. Abia aștept clipa când voi pleca. 2 (temporal) De foarte puțin timp. Abia a venit și pleacă iarăși. ♦ Tocmai, nu mai înainte de… Abia s-a îndepărtat și turnul s-a prăbușit. ♦ Chiar atunci; numai în momentul acela. L-a văzut mai bine abia când s-a apropiat. 3 (cantitativ, intensiv) Foarte puțin, aproape deloc. Abia se aude. 4 Cel puțin; măcar, barem. Și-a întrerupt drumul; abia se va mai odihni. 5Numai, doar. Mergea abia de o oră și mai avea încă drum lung. • /lat. ad vix.

De-abia sau de-abea ? Răspunsul corect este ”de-abia”

Caracterizarea ciobanului moldovean din balada populară Miorița

Caracterizarea ciobanului moldovean.

Portretul ciobanului moldovean.

Caracterizarea personajului principal al operei “Miorița”

„Mândru ciobănel tras printr-un inel”
Ciobanul moldovean este personajul principal al baladei populare „Miorița”, dând sens baladei. El este caracterizat atât direct cât și indirect. Portretul moral este redat de către autorul anonim, care chiar de la început spune că moldoveanul este „mai ortoman”, portretul moral mai rezultă și din caracterizarea indirecta de atitudini, gândiri, vorbe. Din text înțelegem că el are o atracție foarte mare față de oile sale, față de meleagul natal, față de măicuța sa. Înțelegem că el este harnic, înțelept, are o inimă bună. Frumusețea fizică a ciobanului este sugerată de către măicuța sa printr-o însușire de metafore și prin amologii cu elemente ale naturii : Mustăcioara – spicul grâului; Ochișorii – mura câmpului. De la măicuța sa mai înțelegem că ciobănelul este un model de frumusețe bărbătească, precizând că este mândru, are părul negru și fața albă :
„ Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Perișorul lui,
Pana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului! … ”
Astfel, ciobanul moldovean devine un simbol al frumuseții fizice și morale, un simbol al bărbației, al hărniciei și al curajului.
Cred că am putea spune că el este un Făt Frumos din basmele românești. Este unul dintre puținii oameni care s-au împăcat cu soarta lor. A înțeles că nu te poți apăra în fața destinului. Un exempu demn de urmat …


Moartea.

Moartea este vazuta de catre ciobanas asemenea unei nunti fiind evidentiata atitudinea pozitiva, optimismul si acceptarea mortii. Dorinta lui este de a ramane alaturi de

cei dragi „sa fiu tot cu voi”, „sa-mi aud cainii” si sa fie ingropat in strunga de oi”.

 Prin atitudinea exprimata in raport cu moartea si prin testamentul relatat mioritei,poetul anonim accentueaza conditia omului in lume prin alegoria moarte-
nunta „Sorele si luna/ Mi-au tinut cununa/ Brazi si paltinasi/ I-am avut nuntasi/ Preoti muntii mari/ Pasari, lautari/ Pasarele mii/ Si stele faclii!”.
 Din punctul meu de vedere portretul ciobanului ilustreaza un personaj mitic, cu ofrumusete morala si fizica asemanator unui Fat- Frumos din basmele populare.

Tag-uri: caracterizarea ciobanasului moldovean din miorita, caracterizarea ciobanului, caracterizarea ciobanului moldovan, caracterizarea ciobanasului, caracterizarea ciobanului din miorita, caracterizare, miorita, cioban, ciobanas, maicuta, maicuta batrana, ciobanasul, ciobanul din miorita, miorita caracterizarea personajului principal, miorita caracterizarea personajelor, miorita comentariu.

Caracterizarea ciobanului moldovean.

A introduce sau A prezenta ? Cum se spune ?

A introduce sau A prezenta ? Cum se spune ?

A introduce = A face ca cineva sau ceva să intre, să pătrună în ceva, undeva; a băga, a vârî; a include, a adăuga, a îngloba; (reflexiv) a intra undeva (cu forța/pe furiș); A face ca o persoană să fie primită de cineva sau să fie admisă într-o organizație, într-o asociație etc.; a ajuta pe cineva să se inițieze într-un domeniu de activitate; A pune în practică; a institui, a stabili (un obicei, o practică etc.).

Practic, aș spune că niciunul dintre sensuri nu are exact accentul lui „a prezenta”, mai ales dacă este vorba despre a prezenta un individ unei alte persoane sau unui grup foarte restrâns. Altfel, recunosc, partea cu „a face ca o persoană să fie primită de cineva sau să fie admisă într-o organizație, într-o asociație etc.” ar putea fi aproximată cu sensul lui „a prezenta”, deși aș spune că cel din urmă e mai degrabă o acțiune punctuală, iar primul e mai mult un proces, așa că în cel mai propriu sens nu sunt nici așa sinonime perfecte.

Așadar, ce ziceți? Eu sigur n-am să-l folosesc pe „a introduce” cu sensul de „a prezenta”, dar dacă măcar m-a pus pe gânduri și ar putea să se întâlnească pe terenul sensurilor secundare sau figurate, nici nu-l pot eticheta categoric drept „romenglezism”.

 

PREZENTÁ, prezínt, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face cunoscut celor de față, spunând numele, ocupația etc.; a face cunoștință (cu cineva); a (se) recomanda. ♦ Refl. A deveni prezent în memorie, a apărea în memorie ♦ Tranz. A înfățișa (publicului) un spectacol, aspectele unei activități, rezultatul unor cercetări etc. 2. Refl. A apărea, a se înfățișa într-un anumit loc sau în fața cuiva pentru a răspunde unei anumite obligații sau pentru a oferi ori a solicita ceva. ♦ Refl. și tranz. Spec. A (se) înfățișa la un examen, la un concurs, la alegeri etc. 3. Tranz. A pune înainte, a înmâna, a oferi, a da. ◊ Expr. A prezenta arma = a da onorul cu arma. 4. Tranz. (Despre lucruri supuse unei examinări) A avea o anumită însușire, caracteristică. ♦ Refl. A avea aparența de…, a se înfățișa ca..

La sau l-a ? Cum și când se scrie ?

La sau l-a ? Cum și când se scrie ?

La se scrie la când stă pe lângă un substantiv şi:
– răspunde la întrebarea „unde?”:
Mă duc la piaţă / la mama / la Paris / la munte.
– răspunde la întrebarea „când?”:
Magazinul se deschide la 9.
Şi, probabil, când mai răspunde la încă vreo câteva întrebări, da’ încercaţi să le ţineţi minte pe astea, plus observaţia cum că stă pe lângă un substantiv, şi deja o să vă simţiţi mai bine.
(Acu’ nu mă-ntrebaţi ce-i ăla substantiv, că mă ia de cap.)

L-a se scrie l-a când poate fi completat cu pe el şi stă pe lângă un verb la participiu trecut (din seria mâncat, citit, ştiut, făcut):
L-a luat (pe el) de mână.
L-a făcut (pe el) de ruşine.


La sau L-a ?

L-a = pronume (l, el) + verb auxiliar.

În schimb, “la” poate fi:

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcţia sau ţinta unei mişcări, a unei acţiuni) S-a dus la el2. (Complementul indică limita în spaţiu) Apa i-a ajuns la umeri3. (Complementul indică distanţa) Cade la doi metri de casă4. (Complementul indică locul, poziţia unde are loc o acţiune, o stare) Locuieşte la munte. ♦ (Atributul indică poziţia) Han la drumul mareII. (Introduce un complement circumstantial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ♢ Expr. La mulţi ani ! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îţi doresc să trăieşti încă mulţi ani ! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi aniIII.(Introduce un complement circumstanţial de scop) S-a dus la vânătoare. ♢ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce ? = în ce scop ? ce rost are ? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomotV. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Caii aleargă la galop. ♢ Expr. La preţ (sau la preţulde… = cu preţul, contra preţului; în schimbul preţului… ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metruVI. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cântă la pianVII. (Introduce un complement circumstanţial de relaţie) Este rău la sufletVIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebăriIX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameniB. (În prepoziţii compuse) I. De la1. (Introduce un complement circumstanţial de loc care indică punctul de plecare al unei acţiuni în spaţiu) Coboară de la munte2. (Introduce un complement circumstanţial de timp care indică punctul de plecare al unei acţiuni în timp) Doarme de la prânz. ♢ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanţial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenţia nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea ? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi2. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Pleacă pe la amiazăIII. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanţial de timp) Așteaptă până la vară2. (Introduce un complement circumstanţial de loc) Îl conduce până la uşă3. (Introduce un complement circumstanţial de mod) Îi chinuieşte până la exasperare. ♢ Expr. Până la unul = absolut toţi. – Lat. illac.
LA2 s.m. invar. Treapta a şasea din gama do major; sunetul şi nota corespunzătoare. – Din it. la.
LA3lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); A (se) scălda, a (se) îmbăia. ♢ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.

La sau L-a ?

Propoziții cu la și l-a !

 

Exemple corecte:

Am mers la piaţă.

Leste a şasea notă din gamă.

L-a crezut pe cuvânt. Ce altceva putea să facă?

Exemple greşite:

Anul acesta nu mai mergem l-a munte.

Dă tonul! Spune l-a!

Ştiu că la înţeles atunci, dar acum i-ar fi imposibil.

La sau l-a ?

vreo sau vre-o ? vreun sau vre-un ? Cum se scrie corect ?

Vreo sau vre-o ? Vreun sau vre-un ? Cum se scrie corect ?

vreovreun, într-un cuvânt şi fără cratimă. Întotdeauna.

 

În română cratima leagă cuvinte care au sens de sine stătător.Vre- nu are sens de sine stătător în română (dac-avea în latină – e treaba lui; că şi ablativ avea latina, şi uite că noi acuma nu-l mai avem şi nu sare nimerica să ceară Academiei ablativu’, că aşa avea latina de la Rîmu’ din carele ne tragem). Scriem m- pentru că vine de la  şi poartă sens: pe mineVre- nu vine de la nimic şi nu înseamnă nimic.

 

Toţi proştii care scriu zii! şi noştrii îs convinşi c-aşa i-a învăţat pe ei doamna la şcoală şi că  Academia se află-n treabă inventând dicţionare tot la doi ani, ca să aibă din ce-şi lua salariile.

De când citesc n-am văzut nicăieri scris vre-o sau vre-un. Se scrie vreovreunvreunulvreunuiavreunavreuneiavreodată de cel puţin 59 de ani

 

Că etimologia pentru vreun e *vere-unus, din latină, asta e altceva. E latină şi, din câte mi-aduc eu aminte, steluţa aia din faţă înseamnă că-i etimolgie presupusă, că forma cu pricina nu-i atestată în nici un text. (Dar poate mi-aduc eu aminte greşit?) În orice caz, cum ziceam, e latină. Şi dac-ar fi să scriem vre-un doar pentru că se presupune că acu’ ţî mii de ani latinii scriau vere-unus, ar înseamna să includem şi ablativul în declinarea românească contemporană, căci, nu-aşa, acu’ ţî mii de ani latina avea (în mod cât se poate de atestat, de data asta) şi cazul pre nume ablativ.

Asta pe de-o parte.
Că pe de partea ailaltă, aşa cum bine zice prietena mea Luminiţa (absolventă de română, ea, spre deosebire de mine), ca să scrii vre-, ar trebui ca vre- să aibă (în română!) sens de sine stătător, sau să vină de la ceva ce are sens de sine stătător (aşa cum m- vine de la  şi poartă sens: pe mine). Or, după ştiinţa mea, nu e cazul cu vre-.

Car’ va să zică, părerea mea e că vre-un şi vre-o sunt nişte preţiozităţi latinizante forţate (atunci când nu-s greşeli pures et dures, normal). Şi că cine scrie, asumat, vre-un, ar trebui să folosească şi ablativul pentru casă (împreună cu tot neamul ei de determinanţi, predeterminanţi şi înlocuitori) – asta pen’că, nu-aşa, omu’ când face o alegere, o face pân’ la capăt, fiind el, omul, coerent în alegerile sale.
Nu?

Şi pentru toţi isteţii care se leagă de forma presupusă (asta înseamnă steluţa aia din faţă: că-i presupusă) vere-unus din latină: